Tam hipopotam

În lumile plăsmuite, gândul poate schița orice contur, emoția poate prinde orice glas și oricine se poate înveșmânta în straie de personaj. Acolo unde rodul iscusinței creative este direct proporțional cu înrâurirea imaginației, șosetele lui Ion Puican se înfățișează ca veritabile lecții despre virtuți și bună-cuviință, zâna Rozmarie devine și vrăjitoare, iar viteazul Croitoraș ajunge stăpân peste o jumătate de împărăție. Și totuși, să fi auzit cineva de un hipopotam care… clocește ouă? Scriitoarea Daniela Iride Murgia, da. Astfel, mamiferul erbivor are și-un nume, și-o poveste: „Tam Hipopotam. Hipopotamul care clocea ouă”.

Ni se spune că Tam s-a născut mare. Ba chiar foarte mare. Că era ferchezuit și că avea o casă în vârful unui copac, în care nu a reușit vreodată să se cațere. Din relatarea autoarei aflăm că hipopotamul nu putea da din coadă, că nu putea înota înapoi și că nici nu putea înțelege totul. Pe de altă parte, Tam se putea încălța singur, putea face bulbuci sub apă și putea, desigur, să clocească ouă. În fiecare zi de luni, mamiferul binevoitor căuta ouă, le așeza la căldură și aștepta. Dar ce se întâmpla cu viețuitoarele ieșite din ou și de ce stăruia hipopotamul în împlinirea acestei dorințe?

Ei bine, din succinta prezentare înțelegem cu ușurință că Tam nu este un hipopotam obișnuit. Cu toate acestea, nu mărimea îl evidențiază în rândul semenilor, ci calitățile cu care este înzestrat. Deloc stânjenit de statura corpolentă, simpaticul mamifer își poartă cu bonomie și eleganță tipicitatea fizicului și pe cea a lăuntrului. De aceea, dincolo de acceptarea aspectului fizic, Tam este senin în privința lucrurilor pe care nu le poate realiza, fiind conștient totodată de aptitudinile sale. El privește dihotomic situația numai pentru a o primi ca firească pentru natura ființei sale.

Acceptarea este, așadar, nucleul narațiunii și tema principală a povestirii. Cu toate acestea, imaginea lui Tam nu este relevantă pentru valorificarea sinelui în singularitatea sa, ci pentru punerea în lumină a individului prin raportarea la cei din jur. În fond, aceasta este și cheia înțelegerii obiceiului de a cloci ouă. Hipopotamul își aproprie un gest străin și-l convertește într-o deprindere specifică sieși, pentru a câștiga o familie, nu distincție. În final, fapta-i este răsplătită, deoarece, cu ajutorul viețăților ieșite din ou, Tam Hipopotam reușește să intre în casa lui. Cu toate acestea, căminul în care mamiferul își găzduiește de-acum stirpea își depășește utilitatea de spațiu fizic, devenind metaforă și pentru inima primitoare a acestuia.

Povestea „Tam Hipopotam. Hipopotamul care clocea ouă” scrisă și ilustrată de Daniela Iride Murgia translatează în limbaj simbolic o lecție despre raportarea la sine, dar și la Celălalt. Indiferent de aspectul fizic și de aptitudinile de care dispunem, trebuie să valorizăm întâlnirile cu cei din jur, oferind și acceptând orice prilej de dialog.