Zana Vrajitoare

A fost odată ca niciodată o fetiță care locuia, împreună cu mama ei, pe un nor mare de pe cer, într-un castel cu turnuri din aur. Numele său era Rozmarie și era zână. Cu toate acestea, Rozmarie nu era prea încântată de statutul său nobil – viața de zână i se părea plictisitoare și își dorea cu orice preț să devină vrăjitoare. Gândul acesta îi părea mamei o absurditate; ba mai mult decât atât, toate celelalte zâne veniră în vizită și-i prezentară argumente solide, pentru a o determina să se răzgândească.

Dar degeaba! Fetița era absolut convinsă că vrea să devină vrăjitoare. Văzând-o de neînduplecat și încercând pentru ultima oară să o convingă, mama îi spuse că o vrăjitoare nu poate locui într-un castel. Rozmarie era nevoită să plece. Își luă bagajele și zbură spre Pădurea Vrăjitoarelor. Era oare locul acesta potrivit pentru ea? Sau avea mama dreptate? Ce impact va crea experiența asupraașteptărilor fetei și cum o vor întâmpina locuitoarele pădurii?

Povestea „Zâna-Vrăjitoare”, scrisă de Brigitte Minne și ilustrată de Carll Cneut, se împletește feeric, amintind de construcția basmului, din contrastul esență-aparență. Folosind ca pretext conformismul atât de enervant al zânelor, scriitoarea Brigitte Minne o ademenește pe Rozmarie cu viața tentantă și atât de puțin anostă a vrăjitoarelor. Dar acest univers compensatoriu nu este învăluit numai de fascinația fetei, ci și de judecățile de valoare greșite, deoarece statutul vrăjitoarelor nu se reduce la un comportament răutăcios și la poțiuni magice care pot transforma în broască. Confruntarea cu lumea din pădure îi oferă lui Rozmarie șansa de a explora opțiuni îngrădite până atunci: mersul cu barca, cu rolele sau zburatul pe mătură. Dar îi prezintă și reversul unei situații receptate prin filtrul prejudecății – de fapt, vrăjitoarele sunt empatice, se comportă frumos și laudativ. Ba mai mult decât atât, micuța zână se dovedește a fi chiar mai obraznică decât noile sale companioane.

Pe de altă parte, folosindu-se de același personaj-exponent, scriitoarea explorează clivajul esență-aparență din perspectiva relației lui Rozmarie cu mama sa. Observăm dintru-nceput că dorința mamei despre atitudinea și comportamentul fetei nu se raliază dorinței și modului de manifestare al acesteia. Impregnată de aceleași preconcepții, conștiința mamei își exprimă continuu dezaprobarea, privind turnura evenimentelor.

Însă, în ciuda aparențelor, relația mama-fiică pătrunde pe făgașul firesc al înțelegerii. O dată, prin cunoașterea nemijlocită a noii lumi. Observând contextul în profunzime, cele două își găsesc puterea de a afirma că viața vrăjitoarelor nu este atât de rea. Și în al doilea rând, prin raportarea cu dragoste la nevoile Celuilalt. Mama învață să aprecieze și să se bucure de viața îndrăgită de fiica ei, trăindsimțămintele acesteia. Iar fetița consimțește la a fi și zână, bucurându-și încă o data mama. Astfel, prin dragostea care le unește, Rozmarie se poate declara o Zână-Vrăjitoare foarte fericită.

Ușor sesizabil și la nivel ilustrativ, prin alternanța planurilor în tonuri de roz și roșu cu cele în tonuri de gri, contrastul cromatic zugrăvește prezența concomitentă a două lumi. În plus, îmbinarea elementelor, aparținând celor două universuri, anulează încă o dată bariera aparenței, reiterând valoarea conviețuirii coagulată în jurul esenței.